Au fost sute de oameni astăzi la Biserica Sfântul Elefterie, veniți să-i aducă un ultim omagiu lui Mircea Lucescu, iar în mijlocul lor, Răzvan Lucescu a stat ore în șir și a strâns mâini, a privit oameni în ochi și a mulțumit fiecăruia, cu o răbdare și o liniște care spun mai mult decât orice discurs.
Alături de el, mama sa, Neli Lucescu, vizibil copleșită de durere, sprijinită la fiecare pas, într-o imagine care a spus tot despre cât de grea a fost această zi pentru familie. Soția lui Răzvan a fost, la rândul ei, aproape, încercând să țină echilibrul unei familii care își duce pierderea în văzul tuturor.
Drumul de la biserică spre Cimitirul Bellu s-a făcut în tăcere, într-o atmosferă apăsătoare, în care fiecare gest a contat mai mult decât orice cuvânt.
Răzvan Lucescu își ține mama în brațe, într-un gest de protecție și sprijin, într-un moment de durere profundă, în timpul ceremoniei de înmormântare a lui Mircea Lucescu.
Discursul lui Răzvan Lucescu
În biserică, când a venit momentul să vorbească, Răzvan Lucescu nu a ținut un discurs construit, ci unul care a venit firesc, dintr-o durere pe care nu ai cum să o pregătești.
„A fost tatăl meu și va rămâne tatăl meu.”
A vorbit despre tatăl lui simplu, direct, despre un om care a iubit România din toate rădăcinile lui, care s-a născut într-o familie modestă și a muncit, a luptat, a câștigat, a pierdut și a trăit tot ce poate oferi viața.
p>Răzvan Lucescu, înconjurat de mulțimea venită la Biserica Sfântul Elefterie, salutând și mulțumind celor prezenți pentru susținere.
Un mesaj greu de dus
Dintre toate cuvintele, a rămas poate cel mai greu de dus gândul că speră ca, de acolo de sus, tatăl lui să zâmbească și să spună că a meritat totul și că este mulțumit de ceea ce a realizat.
Au fost momente în care emoția l-a copleșit, dar le-a dus mai departe, fără să se ascundă, fără să fugă de ele, iar asta a făcut ca totul să fie și mai puternic.
Într-o zi în care totul se vede și totul se judecă, Răzvan Lucescu a rămas acolo, prezent, atent la oameni și aproape de familie, ducând o durere uriașă cu o demnitate pe care nu o poți învăța, dar pe care o recunoști imediat.
Răzvan Lucescu sărută sicriul tatălui său, într-un ultim rămas-bun plin de durere.
Foto: Social Media