Aseară am fost la Opera Națională București la „Don Giovanni” de Mozart, în regia lui Andrei Șerban. Spectacolul, creat în 2017 și reluat în mai multe stagiuni, a generat în ultimele zile un val de comentarii violente pe rețelele sociale: „prea woke”, „porno”, „inadmisibil”. Am vrut să înțeleg de ce o producție care există de opt ani devine brusc scandal public.
Șerban tratează „Don Giovanni” nu ca pe o comedie despre un seducător pedepsit de soartă, ci ca pe o disecție a abuzului sexual și a traumei. Don Giovanni nu e un aristocrat șarmant, e un violator. Donna Anna nu e o victimă decorativă, suferința ei e prezentată explicit, fără filtru estetic. Mișcarea scenică e fizică, uneori brutală. Cântăreții trebuie să joace intens corporal, până la epuizare vizibilă.
Pentru o parte a publicului obișnuit cu opera ca „seară elegantă”, experiența e șocantă. De aici reacțiile: dacă te aștepți la spectacol frumos și primești violență scenică nefiltată, simți că ți s-a vândut ceva greșit. Sau că ai ghinion, vorba cuiva.
Context personal și comparația cu Berlin
Experiența mea include spectacole la Volksbühne Berlin unde actrițele erau complet dezbrăcate și urinau pe scenă la doi metri de spectatori, cu stropi împrăștiați prin sală. Comparativ cu asta, Șerban e aproape blând.
La Berlin, publicul e pregătit progresiv printr-o tradiție lungă: teatrul fizic, Regietheater provocator, producții experimentale grandioase. Critica culturală are limbaj dezvoltat pentru a discuta violența scenică fără moralism. Infrastructura instituțională protejează riscul artistic.
Când vezi ceva extrem la Volksbühne, Schaubühne sau Deutsches Theater, știi că faci parte dintr-o conversație estetică de decenii.
București: alt ecosistem, alte așteptări
La București, contextul e altul. Opera e percepută încă ca spectacol pentru o clasă de mijloc educată, nu ca laborator artistic. Publicul e eterogen: melomani sofisticați coexistă cu spectatori ocazionali care vin pentru „cultură frumoasă” și descoperă brusc că Mozart poate fi violent.
Critica culturală e subdezvoltată sau partizană. Nu există un discurs public matur despre limitele reprezentării, despre diferența dintre violență reprezentată critic și violență exploatată gratuit.
Imaginea scenică
Femei în lenjerie intimă neagră, aliniate pe scenă în tocuri înalte, în poziții rigide, aproape militare. În plan superior, pe o scară metalică, bărbați aproape dezbrăcați, într-o compoziție verticală care sugerează ierarhie și dominație. Corpurile feminine sunt expuse, vulnerabile, supuse privirii. Da, e un tablou dur.
Comparația cu Volksbühne devine și mai relevantă: la Berlin, nuditatea scenică e adesea folosită ca dezarmare a tabuului burghez, ca refuz al convenției. La ONB, Șerban folosește aproape-nuditatea (lenjerie, nu nuditate completă) pentru a scoate în evidență vulnerabilitatea victimelor și asimetria de putere.
Dacă producția ar fi fost „porno”, scena cu corpurile expuse ar fi fost singura, corpuri expuse pentru privire erotizată. Dar pancartele anulează asta: aceleași femei care sunt expuse într-o scenă devin, în alta, subiecți politici care protestează.
Despre termenul „porno”
Don Giovanni e pedepsit la final nu pentru că „patriarhatul e rău”, ci pentru că ucide și profanează. Șerban doar refuză să estetizeze cruzimea.
„Porno” e un termen extrem de confuz. Vine din incapacitatea de a distinge între reprezentarea violenței sexuale în context critic și sexualizarea gratuită. E ca și cum ai spune că „Irréversible” al lui Gaspar Noé e film porno pentru că filmează un viol de nouă minute.
Problema comunicării
Multe persoane cumpără bilet la operă în așteptarea unei experiențe consolatoare, frumoase, „culturale” în sens tradițional. Descoperă în schimb violență, ambiguitate morală, disconfort. Problema e că ONB nu comunică clar ce fel de experiență oferă.
În producțiile „clasice elegante”, violul Donnei Anna se întâmplă off-stage. Șerban îl face vizibil, brutal, traumatizant. Publicul e obligat să vadă ce libretoul spune explicit, dar tradiția ascunde de 200 de ani.
Ce lipsește instituțional
În instituțiile vest-europene există instrumente de pregătire a publicului: discuții post-spectacol, materiale contextuale, avertismente clare despre conținut. La ONB, asta lipsește. Publicul e lăsat să proceseze singur experiența.
Ce pot recomanda este o comunicare mult mai clară: descrieri de spectacol care nu ascund ce urmează să vadă spectatorul. Nu „Don Giovanni, capodoperă mozartiană”, ci „Don Giovanni, lectură radicală despre violență și abuz”.
Plus
Mediere activă. Discuții post-spectacol, materiale contextuale, explicarea alegerilor regizorale. Publicul trebuie să înțeleagă de ce există pancarte, ce tradiție regizorală e invocată sau subminată.
Educație a publicului. Nu poți importa Regietheater într-un ecosistem nepregătit. Publicul pentru risc artistic se construiește treptat, prin programare coerentă și comunicare constantă. Nu subînțelegere și relativism facil.
Adrian Șoaită este antreprenor cultural, galerist și fondator al Kulturhaus și al Fundației KulturDialog. Activează la intersecția dintre artă, tehnologie și antreprenoriat cultural, coordonând proiecte de digitalizare, educație artistică, rezidențe creative și dezvoltare comunitară. Este doctorand în management cultural.
