Despre prietenie, despre gesturi tăcute și despre o întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. În aceste zile, toata lumea a scris despre Mircea Lucescu: amintiri, meciuri de poveste, declarații, performanțe… „Eu ar trebui să scriu mai mult decât toți aceștia fie și numai pentru că în ultimele săptămâni l-am vizitat zilnic la spital și am petrecut împreună ore în șir. Discutând vrute și nevrute, punând țara la cale”, scrie Ovidiu Ioanițoaia. Nu sunt rânduri de jurnalist. Sunt rândurile unui prieten apropiat.
Ultima conversație și cappuccino-ul rămas nebăut
Ultima conversație intre Mircea Lucescu si directorul Gazetei Sporturilor, Ovidiu Ioanitoaia, a avut loc cu câteva ore înainte de infarct.
„Joi seara, înaintea blestematului de infarct care l-a răpus, am vorbit la telefon vreun sfert de ceas. Stabiliserăm ca, odată externat, să ne întâlnim ca să bem un cappuccino la Fior di Latte, localul de lângă casa sa.”
Un plan simplu. O întâlnire banală.
„N-am mai apucat, cappuccino a rămas nebăut și nici nu-l vom mai bea vreodată.”
Portretul uman al lui Mircea Lucescu
Dincolo de imaginea publică, Ioanițoaia conturează un portret rar.
„Mircea a plecat pe drumul fără întoarcere. Iar eu n-am pierdut, asemenea celorlalți, doar un antrenor uriaș, vizionar și deschizător de drumuri… Nu, am pierdut chiar mai mult decât atât, un prieten pe care l-am simțit mereu aproape. Unul adevărat.”
Ovidiu Ioanițoaia conturează portretul uman al lui Mircea Lucescu, amintind câteva dintre cele mai emoționante gesturi ale sale.
Un coleg ajutat după un accident:
„Lucescu i-a dat bani din proprie inițiativă să-și ia o masina nouă.”
Un altul rămas fără locuință:
„i-a cumpărat o garsonieră, iar după ce acesta, inconștient, a vândut-o, i-a cumpărat alta.”
Un fost internațional care evita televiziunea din cauza unei probleme dentare:
„Mircea l-a dus de mână la stomatologul său și a suportat el costurile, multe mii de euro.”
Și nu doar atât.
„Ani la rând, a oferit burse de merit unor copii dotați din Iași.”
Nu sunt povești despre imagine. Sunt povești despre caracter.
Într-o lume în care generozitatea este adesea judecată, Ioanițoaia punctează simplu:
Ovidiu Ioanițoaia deplânge dispariția lui Mircea Lucescu, prietenul său apropiat de zeci de ani, alături de care a împărțit nu doar fotbalul, ci și o viață întreagă de amintiri.
„Sunt destui care au chiar mai mult și nu scoți un leu de la ei… să nu-i judecăm tocmai pe cei mai generoși!”
„Aș dori să continui, dar mi se închid ochii…”
Și apoi, versurile lui Adrian Păunescu:
„Ne mor prietenii, ne mor,
Murim și noi în moartea lor,
Și amintirile ne dor…”
Mircea Lucescu nu pleacă doar din fotbal.
Pleacă din viețile celor care l-au cunoscut cu adevărat.
Și rămâne acolo unde ajung doar oamenii mari: în memoria sinceră a prietenilor.
Un gest simplu, dar profund: Mircea Lucescu, cu mâna pe umărul lui Ovidiu Ioanițoaia, într-o apropiere care spune mai mult decât orice declarație despre legătura dintre ei.
Foto: Facebook/Ovidiu Ioanitoaia