Clarinetist al Orchestrei Operei Naționale București și descendent al unei adevărate dinastii de muzicieni, Orlando Drăghici vorbește despre moștenirea artistică a familiei sale, despre emoția scenei și despre valorile care i-au definit parcursul. Artistul mărturisește că muzica nu poate exista fără sinceritate, sensibilitate și identitate.
„Am crescut într-o casă în care muzica era un mod de viață”
Provii dintr-o familie în care muzica a fost mereu prezentă. Cum ți-a influențat acest mediu alegerea drumului artistic?
Am crescut într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de viață. În casa noastră se cânta mereu, iar sunetele instrumentelor făceau parte firesc din copilărie. Cred că drumul artistic m-a ales pe mine încă de mic. Atmosfera aceasta m-a făcut să înțeleg că muzica înseamnă emoție, disciplină și identitate.
Cum a fost copilăria ta și ce amintiri ai din perioada în care ai descoperit muzica?
Am avut o copilărie frumoasă, într-o casă plină de muzicieni și lăutari tradiționali care trăiau autentic prin artă. Îmi amintesc repetițiile și serile în familie în care ascultam fascinat oameni extraordinari cântând. Un nume important din familia noastră este Romica Puceanu, cumnata bunicii mele din partea tatălui. Cred că muzica a intrat în sufletul meu înainte să înțeleg ce înseamnă cu adevărat.
Moștenirea artistică a familiei Drăghici
Cât de importantă a fost familia în formarea ta artistică și umană?
Fundamentală. Părinții mei ne-au susținut necondiționat pe mine și pe fratele meu, Paris Drăghici. Ne-au învățat respectul pentru muncă, seriozitate și educație. Sunt valori pe care încerc să i le transmit și băiețelului meu, Zino Drăghici, care la doar 3 ani și 4 luni are deja o sensibilitate aparte pentru muzică și este atras de dirijat. Dacă va urma acest drum, ar deveni a opta generație de muzicieni din dinastia Drăghici.
Moștenirea artistică vine atât din partea tatălui meu, Ionel Drăghici, influențat de marele Fănică Luca, cât și din partea mamei mele, Gabriela Drăghici, descendentă din familia lui Mitică Ciuciu.
Ai povestit că încă din clasa a VI-a ai conștientizat cu mândrie faptul că aparții etniei rome. Cum te-a influențat această identitate?
M-a ajutat să-mi asum rădăcinile cu demnitate. Cultura romă are o sensibilitate aparte și o legătură profundă cu muzica. Pentru mine nu a fost niciodată un obstacol, ci o sursă de autenticitate și forță interioară.
Fratele tău, Paris Drăghici, locuiește de aproximativ 25 de ani în Los Angeles. Cât de apropiată a rămas relația dintre voi?
Foarte apropiată. Ne auzim aproape în fiecare seară. Paris a plecat în SUA cu bursă integrală la Michigan State University, unde și-a făcut masterul și doctoratul în vioară. Parcursul lui ne-a inspirat pe toți și a demonstrat că talentul susținut de muncă poate depăși orice graniță.
„Clarinetul m-a ales pe mine”
Îți mai amintești momentul în care ai ales clarinetul?
Da. De fapt, clarinetul m-a ales pe mine. M-a atras mereu sunetul lui cald și expresiv, foarte apropiat de vocea umană. Pentru mine, clarinetul este un instrument care respiră odată cu tine și care nu îți permite să fii fals sufletește. Tot ceea ce simți se aude.
Ce înseamnă pentru tine Orchestra Operei Naționale București?
O mare onoare și o responsabilitate imensă. Opera Națională București înseamnă tradiție, valoare și performanță. Este locul care te formează continuu ca artist.
Momente definitorii ale carierei
Care au fost cele mai importante momente ale carierei tale?
Perioada Conservatorului din București a fost esențială pentru formarea mea. Am avut bursă de merit din primul an până la absolvire. O altă etapă importantă a fost masterul la University of California, Los Angeles, unde am avut șansa să studiez cu personalități precum Eddie Daniels și Gary Gray. Fiecare apariție pe scena Operei rămâne însă un moment special.
Ce rol joacă disciplina în viața unui artist?
Un rol esențial. Talentul fără disciplină nu poate construi nimic durabil. Muzica înseamnă studiu permanent, rigoare și sinceritate.
Cum reușești să păstrezi emoția fiecărui concert după atâția ani de scenă?
Pentru că fiecare concert este diferit. Publicul, energia și emoția sunt mereu altele. Dacă iubești cu adevărat muzica, emoția nu dispare niciodată.
Proiecte și planuri de viitor
Ce proiecte ai în perioada următoare?
Îmi doresc să continui activitatea artistică alături de Opera Națională București și să rămân implicat în proiecte care apropie publicul de muzica clasică.
În paralel, unul dintre proiectele mele de suflet rămâne restaurantul „La Țigănci”, considerat primul restaurant cu specific țigănesc din Europa — un proiect prin care am încercat să aduc mai aproape cultura și tradițiile rome într-o formă elegantă și autentică.