Consecvența este rară în cultură, iar proiectele construite în timp presupun viziune, rigoare și o privire capabilă să înțeleagă profunzimea scenei. La Teatrul Național București, în spectacolul „Regele moare”, uriașii actori Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț au oferit, ani la rând, o lecție de forță prin vulnerabilitate. În paralel, Florin Ghioca, unul dintre cei mai respectați fotografi de teatru din România, a urmărit această construcție artistică timp de șapte ani, cu răbdare, finețe și o remarcabilă capacitate de a surprinde adevărul dintre replici.
Prin rigoare, discreție și o sensibilitate atent calibrată, fotograful Naționalului bucureștean nu documentează doar spectacole, le traduce vizual și le fixează în memoria culturală. Dialogul de față este despre leadership artistic, despre disciplina de a rămâne aproape și despre responsabilitatea de a transforma efemerul în patrimoniu vizual.
Cum s-a născut ideea albumului „Regele nu moare” și ce reprezintă el, de fapt: un jurnal vizual, un document de arhivă sau un omagiu?
Ideea nu s-a născut dintr-un plan editorial prestabilit, ci dintr-o nevoie interioară. Am văzut spectacolul „Regele moare” de la prima repetiție și am simțit că asist la ceva irepetabil. Inițial am fotografiat instinctiv, fără gândul unei cărți. Apoi mi-am dat seama că documentez nu doar un spectacol, ci o adevărată demonstrație de forță prin vulnerabilitate. Albumul foto „Regele nu moare” este, în același timp, jurnal vizual, document și reverență personală. Dar mai ales este o mărturie despre demnitate, despre cum se poate vorbi despre sfârșit fără teatralitate excesivă, cu luciditate și eleganță.
Ce înseamnă pentru tine că ai urmărit „Regele moare” din 2017 până în 2024, inclusiv evoluția lui Victor Rebengiuc în acest rol și a Marianei Mihuț?
A fost un privilegiu rar. Unic aș spune. Șapte ani în care am văzut cum un spectacol crește odată cu actorii. La domnul Victor Rebengiuc, timpul nu a fost un adversar, ci un partener de scenă. Fiecare reprezentație adăuga un strat de adevăr, aducea sensuri noi. Doamna Mariana Mihuț are o forță tăcută. Prezența ei echilibrează, susține, înnobilează. Între ei există o respirație comună, o complicitate pe care nu o poți juca – ea vine dintr-o viață trăită împreună. Pentru mine, acești ani au fost o lecție despre continuitate, rigoare, har și asumare.
Cum l-ai surprins pe Victor Rebengiuc în ipostaze pe care publicul, din sală, poate nu le vede?
Fotografia are privilegiul tăcerii și al apropierii. Am urmărit momentele dintre replici, micro-expresiile, fragilitatea dintr-o pauză. Uneori, adevărul nu e în cuvânt, ci în respirație. Publicul vede spectacolul. Eu am încercat să surprind omul din interiorul rolului – clipa în care regele devine vulnerabil, în care armura se subțiază pentru o fracțiune de secundă. Dar l-am văzut și pe domnul Rebengiuc de dinainte sau de după spectacol, în culise, în turnee. Și în album sunt multe imagini în acest sens, dar și QR coduri care, odată scanate cu telefonul, duc către imagini video inedite, pe care le-am realizat de-a lungul celor șapte ani în preajma actorilor din „Regele moare”.
Există o imagine din album care concentrează, pentru tine, esența spectacolului?
Da. Sunt mai multe, însă fotografia aceasta cu Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc din „Regele moare” (în album este la pagina 155) e construită pe o tensiune aproape insuportabil de intimă. Îmbrățișarea nu e tandră în sensul obișnuit. Nu e nici măcar o îmbrățișare de consolare, ci una de agățare, de ultim sprijin. El e întors cu spatele, aproape retras în sine, în timp ce ea rămâne expusă, vulnerabilă, cu fața la vedere — și tocmai asta creează centrul emoțional al imaginii.
Privirea Marianei Mihuț e sfâșietoare prin luciditate. Nu e disperare teatrală, nu e plâns demonstrativ. E o privire care știe, care înțelege inevitabilul. Ochii ei nu caută ajutor, nu imploră. Par fixați undeva dincolo de cadru, într-un punct în care deja s-a instalat despărțirea. În ochii aceia e acceptarea dureroasă a sfârșitului — și, paradoxal, o demnitate aproape regală. Gestul mâinii, strânsă în umărul lui, cu degetele încordate, trădează însă ce nu arată privirea: refuzul instinctiv de a lăsa să plece. E un contrast superb între controlul expresiei și tensiunea corporală.
Lumina, caldă și concentrată pe chipul ei, izolează momentul într-un fel de noapte interioară. Fundalul negru elimină orice context — rămân doar doi oameni și o despărțire. E, de fapt, o fotografie despre timp. Despre sfârșit. Despre cuplu ca ultim bastion în fața morții. Și mai e ceva: diferența de poziționare. El, cu ceafa expusă, fragilă, aproape copilăroasă; ea, cu profilul sculptural, tăios, purtând greutatea conștientizării. În imaginea asta, ea pare mai puternică. Mai lucidă. El pare deja retras în propriul apus. E un cadru care nu caută dramatismul, ci îl conține. Și tocmai de aceea funcționează atât de puternic.
Aceasta este fotografia preferata a artistului Florin Ghioca, realizata in timpul unuia dintre spectacolele “Regele nu moare”.
Ce reacții ai primit până acum la apariția albumului?
Cele mai emoționante reacții au venit de la oameni care au spus: „Am fost acolo.” Sau: „Simt că am văzut din nou spectacolul”. Mulți au vorbit despre faptul că albumul nu e doar despre teatru, ci despre părinți, despre timp, despre despărțire. Cred că atunci când o carte reușește să depășească subiectul ei imediat, înseamnă că și-a găsit locul.
În spectacolul regizat de Andrei și Andreea Grosu, regele este capul familiei, este tatăl. Acțiunea se întâmplă într-o sufragerie, care este la fel de bine sala tronului. Sau viceversa. De cinci luni încoace, „regele” meu a murit. Tatăl meu a trecut Dincolo. Simt însă că albumul ăsta m-a făcut cumva să privesc cu alți ochi moartea. Albumul l-am dedicat părinților mei și mă bucur că au fost prezenți când l-am lansat, la Teatrul Național. Și chiar dacă titlul este „Regele nu moare”, o parte din sufletul meu s-a dus odată cu tata.
Cui i se adresează această carte: publicului larg, iubitorilor de teatru sau colecționarilor de momente rare?
Se adresează celor care înțeleg valoarea unui moment irepetabil. Desigur, iubitorilor de teatru în primul rând. Dar și celor care caută autenticitate. Nu este o carte comercială în sensul clasic. Este o carte pentru cei care vor să păstreze aproape o formă de memorie vie, cu actori de legendă.
Unde poate fi găsit albumul și în ce format apare?
Albumul apare într-un format de lux, copertă cartonată și supracopertă, cu un print de calitate și layout atent construit, astfel încât imaginea să respire. Posibil să mai fie câteva exemplare disponibile online. Cel mai probabil, la un moment dat, Editura Vremea va mai scoate un tiraj, pentru că știu că până acum s-a vândut extrem de bine. Eu nu mai am acasă decât un exemplar semnat de toți actorii din distribuție, de doamna Ana Ciontea, de Florentina Țilea, de Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki. Și desigur, de „rege” și „regină”.
După tot acest parcurs, ce rămâne pentru tine din „Regele moare”?
Rămâne o liniște. Și o recunoștință. Am intrat în acest proiect ca fotograf. Am ieșit cu o lecție despre fragilitate, moarte și demnitate. „Regele nu moare” nu este o contradicție, ci o constatare: ceea ce e făcut cu adevăr nu dispare. Se așază în memorie. Cu siguranță este un spectacol care nu va fi uitat!
